Desi nu ma asteptam sa imi iasa, am reusit sa ajung saptamana aceasta la 3 antrenamente la Salita.
Primul a fost facut sub atenta monitorizare a Fiicei, de gura careia e greu sa scapi. Asa ca m-a tocaaaaat si si-a dat cu parerea mai bine de o ora si jumatate.
Cel de-al doilea a fost intr-o seara tare, tare faina, in care initial m-am enervat pentru ca baietii mari si buni isi dadeau unul altuia trasee care implicau traversee prin tot spatiul de antrenament, asa ca am pierdut foarte mult timp asteptand. La sfarsitul serii insa, am ajuns la concluzia ca a fost o sedinta tare utila, pentru ca: 1) am primit niste sfaturi bune si concrete despre cum sa ies dintr-un impas la un anumit pas dintr-un traseu, cu care ma chinuiam de ceva vreme, 2) am avut ocazia sa vad ca exista diferente si intre baietii buni si foarte buni si 3) a fost o placere sa vad cum, in functie de fizic si de abilitati, fiecare dintre ei aborda diferit anumiti pasi mai dificili din traseul pe care il aveau de facut cu totii. Mai pe scurt, m-am convins, daca mai era nevoie, ca, cati cataratori - atatea stiluri.
Pe cel de-al treilea (antrenament) nu ma asteptam sa il mai prind, dar am profitat de oportunitate si am fugit iar de acasa. Mi-a placut mult si acesta; chiar daca sprijinul practic de la instructorul de serviciu a venit cam tarziu, m-am intalnit cu doi colegi de la curs: un tip care a fost in aceeasi grupa cu mine si o tipa din grupa cealalta. Amandoi au fost o surpriza pentru mine, in sensul ca desi mai am foarte mult de munca pana acolo unde vreau sa ajung, simt ca diferentele dpdv fizic intre mine si cei doi nu mai sunt atat de mari. Adica, vizitele mele de antrenament sunt utile. Apoi, am mai aflat - mi s-a confirmat - ceva ce stiam deja: mi-e teama sa fiu la inaltime. Pur si simplu cand ajung in sfarsit la prizele de pe ultimul rand, nu ma stau sa fac topul asa cum se cuvine, ci ma grabesc sa descatar de parca mi-ar pune cineva jar sub talpi. Colegul meu de antrenament m-a intrebat despre asta si am constientizat si eu cu adevarat ca da, asa stau lucrurile...
Cu slabitul bat pasul pe loc intr-un stil groaznic. Oricat as fi de cuminte pana spre pranz, ulterior se rupe filmul, amestec tot felul de mancaruri, ma port cum zicea bunica-mea cand eram mica: a scapat vitica-n lucerna. Asta ca sa nu spun ca mananc ca porcu'. Trebuie sa gasesc resurse sa ma mobilizez, sa aflu de unde vine impulsul asta de a manca CONTINUU si cum pot sa fac sa scap de el. Cred ca asta va fi tema mea pe saptamana viitoare, cand din motive de "inca sunt tanara" n-o sa ajung la catarat decat in a doua jumatate a saptamanii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu